O să încep în a vorbi despre acest subiect, având ca reper expresia „Spaima pune pe fugă inteligența” din cartea lui Hector Malot – Singur pe lume.
Deși în dex-ul limbii române, eșecul este definit ca și nereușită, totuși din experiența mea ca terapeut cu clienții am auzit diferite definiții ale acestui cuvânt (o despărțire, un task neterminat la timp, un obiectiv neatins etc), fiecare prin prisma a ceea ce a trăit în copilărie. Orice greșeală este percepută ca și eșec.
Din punctul meu de vedere, deși acest cuvânt este în dex, totuși impactul este dramatic asupra persoanei. Aceasta nu mai are capacitatea de a vedea lumina de la capătul tunelului, prin prisma faptul că acest eșec înseamnă finalul.
De ce ne este teamă să greșim? De ce greșeala este atât de aspru pedepsită?
Fiindcă în copilărie nu aveam voie să greșim sau orice greșeală era pedepsită prin indiferența părintelui sau a altei persoane de atașament, jigniri, umiliri, comparații sau chiar abuz fizic. Aceste metode de pedepsire erau însoțite de fraze „nu ești bun de nimic”, „de ce celălalt poate și tu nu”, „mă faci de rușine”, „nu mai ai voie să ieși din casă”, „o să ajungi la coada vacii”, „ești prost”, „trebuie să iei numai note mari”, „ești un copil rău”, „noi îți oferim condiții să înveți și tu cum ne răsplătești?”, „lasă că-ți arăt eu, ca să te înveți minte” etc.
În momentul în care copilul devine adult, integrând deja expresiile sau comportamentul față de el, a persoanelor de atașament, va funcționa pe ideea „trebuie să fiu perfect, fiindcă dacă greșesc voi fi pedepsit”. Și de aici și teama de a greși pe care o luăm în bagajul nostru emoțional.
Revenind la fraza „Spaima pune pe fugă inteligența”, are sens prin prisma faptului că începe procesul de autosabotare și pentru orice greșeală ne vom pedepsi prin folosirea expresiilor învățate care ne duc la devalorizare, prin mâncat și cumpărături compulsive, prin muncă excesivă, prin consum de alcool, substanțe sau chiar să ajungem să ne facem rău fizic prin tăiere, ceea ce nu face decât să încetinească sau chiar să stopeze procesul de evoluție, atât pe plan personal cât și profesional.
Totuși există o ambivalență, pe de o parte ne dorim să evoluăm și să facem schimbări, dar în același timp intrăm în procrastinare, fiindcă considerăm că nu suntem demni să avem lucruri bune, fiindcă nu le merităm. Dar asta ni s-a arătat în copilărie, nu?
Nu sugerez că e nevoie să ne pedepsim într-un anumit fel părinții pentru aceste lucruri; atât s-a putut din partea lor. Doar că, din momentul în care devenim adulți, puterea este la noi, putem să ne reeducăm și să ieșim din starea de victimizare învățată în copilărie.
Ca adulți, avem toate resursele necesare pentru a schimba macazul vieții noastre. Alegerea ne aparține și avem două variante: ori punem inteligența pe fugă și ramânem la stadiul învățat, ori ne îmbrățisăm curajul și ne dezvoltăm inteligența.
Dacă nu reușești singur, cere ajutor specializat, fiindcă „nu uita că TU EȘTI IMPORTANT!”
